Written by 12:55 am Sport • 16 Comments

Rapidul care nu renunță

În România, nu mai există trenuri Intercity pentru că nu se poate asigura viteza medie de 60 km/h necesară pentru a omologa denumirea. Tare, nu? Dacă s-ar băga și-n fotbal criteriul ăsta, probabil c-ar trebui să redenumim și sportul ăsta. La trenuri e InterRegio, hai să fie InterFotbal.

Din fericire, în fotbalul ăsta în reluare pe care-l avem mai apare câte-o echipă care vrea neapărat să depășească media de viteză. Să se autodepășească.

Așa-mi arată Rapidul. L-am văzut pentru a doua oară pe viu de la renașterea din această iarnă și-am rămas încă o dată impresionat de puterea de luptă pe care o are. Sigur, ea e alimentată superb și din tribune. Luni seara, în Giulești, s-au întâlnit echipa care e peste tot acasă cu cea care e peste tot în deplasare. Dar Viitorul parcă a fost mai în deplasare ca oriunde, chiar dacă n-a fost atât de departe față de casa închiriată la Chiajna. Cam ca la Constanța față de Ovidiu. Sau invers.

Coadă în drumul spre un stadion? Unde se mai întâmplă asta?

Coadă în drumul spre un stadion? Unde se mai întâmplă asta?

Să aduni 8.000 de oameni la un meci cu Viitorul, să faci cozi la casele de bilete și să rămână oameni pe afară, pe-o ruină de stadion într-un campionat care are etape întregi fără 8.000 de spectatori în total, e o performanță greu de egalat. De asta spun că Viitorul n-avea cum să se simtă altundeva mai în deplasare ca-n Giulești. Când a auzit imnul, probabil s-a simțit ca și când începea cu un om mai puțin.

Poate și de asta eliminările Rapidului nu s-au simțit pe teren. Niculae oricum nu începuse grozav nici meciul ăsta, iar Josl realmente și-a căutat-o. Presiunea a crescut în tribune și a transmis o asemenea energie în teren încât Rapidul fără niciun român în teren, mai apoi doar cu neaoșul Nicolae Vasile, a jucat mai cu spirit alb-vișiniu decât multe din echipele Rapidului din ultimii ani. Probabil cam din 2006 așa… Are și valoare, sau mai bine zis valori, dar are în primul rând tărie de caracter. Nu am cum să aprob vreodată înjurăturile la adresa unei echipe, dar când îi vezi pe-alde Benson, Meulens, Cmovs sau Gecov, aflați de vreo două zile jumătate în România, înjurând Steaua la unison cu galeria nu poți să nu realizezi că pun pasiune! Ei habar n-au ce (li se) strigă de fapt, că nu e în regulă ce fac. Asta nu-i scutește de penalizare, dar primesc energie și transmit încredere, esențiale acum la Rapid.

Aproape că pot să accept în condițiile date ceea ce însă altfel e o dovadă fie de ignoranță, fie de neștiință în cazul multor suporteri din tribune care au acuzat aiurea arbitrajul. Remarcabilă atitudinea antrenorului Pustai care și-a certat jucătorii, nu pe arbitru.

Nu-i felicit și pe cei care au luat cartonașe roșii. Nu e normal să-ți lași colegii în inferioritate. E adevărat că îmi doream agresivitate de la jucători, dar să nu întrecem măsura

Cristi Pustai

Eliminările sunt cât se poate de clare și, chiar dacă la stadion poate n-au fost la fel de clare, nu au voie să declanșeze o asemenea ură. E adevărat că-n cazul ăsta particular probabil frustrarea a ajutat echipa, dar în general rămâne o frustrare care, în timp, se poate transforma în paranoia. Și-ar fi păcat, pentru că atmosfera e cu adevărat specială. Ce diferență între liniștea din Ghencea, pe care am trăit-o de asemenea pe viu în retur, și nebunia frumoasă din Giulești!

Reamarcabil și răspunsul lui Hagi pentru cei care l-au înjurat, mai degrabă tot din supărarea pe arbitru. Obișnuit probabil precum marii fotbaliști, să transforme ura tribunei la adresa lui într-o forță suplimentară, Hagi a minimalizat incidentul.

Respect mult Rapidul cu acești suporteri pasionali, am trecut peste toate cele pe care le-am suportat în stadion.

Gică Hagi

Plus că oricum are o problemă mai mare: echipa lui joacă, din nou, foarte slab. Să nu pui în pericol decât sporadic și întâmplător poarta unui adversar care are doi jucători mai puțin e o dovadă incredibilă de neputință, oricum te-ai chema tu și oricum s-ar chema adversarul. Când te mai cheamă și Bănel Nicoliță și ai CV-ul pe care-l ai, dar aproape de fiecare dată când atingi mingea s-a terminat faza echipei tale, e cazul să-ți pui niște întrebări. Iar printre ele nu trebuie să fie neapărat și „De ce nu mi-am găsit echipă afară?”, că e destul de evident.

Viitorul are 7 puncte în plus, dar astăzi spun că Rapidul are șanse mai mari să se salveze. Pentru că Rapid încearcă să joace fotbal. Rapid n-a renunțat să încerce să dea gol nici cu doi jucători mai puțin. Până și cele câteva trageri de timp erau justificate de nevoia de-a mai respira după efortul incredibil depus, nu erau simple tăvăliri pe gazon. Ar fi meritat, fără discuție, să câștige, dar nu din cauza arbitrului a ratat victoria. S-a terminat 0-0 pentru că – la naiba! – așa e uneori fotbalul. Și probabil și de aia ne place atât de mult.

Dacă Rapid reușeste să păstreze entuziasmul ăsta, dacă reușește să crească jocul de echipă – că individualități e deja evident că a adus – nu are cum să retrogradeze. Nu are cum! Pentru că ăsta de acum e Rapidul care nu renunță.

Până și când se ia curentul Giuleștiul are un farmec aparte.

P.S.: Celor care mi-au reproșat, în tribună, că nu scriem despre meciurile suspecte ale Viitorului din trecut le recomand un control medical. Îi lasă memoria, altă explicație nu există. Mi se pot reproșa multe, dar nu că la ProSport, unde am lucrat până acum un an, și la sport.ro nu s-a scris/spus despre mizeriile din fotbal ale tuturor, inclusiv ale Viitorului lui Hagi. Cu orice risc. E suficient un banal Google.

Sursa foto principală: Alexandru Hojda / ProSport

Visited 9 times, 1 visit(s) today
Etichete: , , , , , , Last modified: martie 3, 2015
Close Search Window
Close