(P) de la Pamflet, nu de la Publicitate.
Nu, ca m-am enervat.
N-am apucat să văd în direct nebunia de la Cotroceni cu schimbul de fanioane Klaus – Băsescu (sau cum se face p-acolo). Dar, d-aia am Facebook, să mă asez seara cu popcorn și să dau scroll down. Și-am crezut că mor. Între niște urări de Crăciun, niște Tibi de la Voce și alte poze cu pisici, era nebunie. Isterie. Panică. OROARE. Ce-a putut să poarte prima doamnă a României la prezentarea oficială din Cotroceni!
Un post. Două. Trei. Zece. Nicio captură, în schimb. Nimic. Caut pe Google, ca ăia fraieri: rochie cotroceni klaus oroare. Nimic. Șocul era prea din scurt, nu apucase nimeni să se ocupe de Google, erau toți pe Facebook oripilați.
Cu mine în frunte. M-au apucat toate gândurile negre, m-au trecut toate nădușelile. Fusesem cu Lucian aici de fata la “revoluția” noastră pentru diaspora de la alegeri. În frig, vreo 8 ore. Fără apa, fără nimic la noi, fără mănuși, nada. Panică. Panică. Panică. Intru la el pe Facebook. Nimic. De nicio rochie. Să vezi că nici n-a aflat bietul, mă gândesc să îi scriu, dar cum sa fiu eu cea care îi dă vestea? Și care veste?
Îmi și imaginam. Să vezi pentru cine am ieșit noi în stradă. În frig. 8 ore. Să vezi că prima doamnă ne-a făcut-o. Și-a schimbat și numele în Karmencita Kiss:*>:D< Motzunachi. Și a apărut la Cotroceni cu vreun tatuaj cu “Te iubesc, Io!”, 3 piercinguri în nas și o rochie până jos, pictata cu chipul lui Io de la Iohannis. Sau vreun tricou pe post de rochie, pe care scrie Pufosenie Maxima. Sau o fi venit în vreun turcoaz turbat și cu spatele gol, fără sutien. Doamne, mai rău, o fi venit în tricoul lui Moți de la Ludogoreț, legat cu o curea cu D&G la brâu, să vezi. Să vezi că asta a fost. D-aia au sărit toți așa. Erau steliști.
Mai mult, teoria mi se confirma. Aproape numai bărbați/băieți au scris despre rochia primei doamne. Deci, cum? Nu vreo femeie invidioasă, nu vreo stilistă d-asta la modă. Nu, frate. Ei, baieții! Care nu știu să facă diferența între palton și blugi, fustă și pulovăr, dar, iată, rochia asta e sub orice critică. Și eu la fel, că abia găsesc după o oră de scenarii o poză cu ea. Ea, rochia. Despre care nici acum, la 3 zile după, nu am ce să spun. Eu, ca femeie. Are mâneci, e ceva cu gri și alb, și e… o rochie, dă-o naiba de rochie. Are mâneci, na.
Încă stau și mă crucesc. De oamenii care de 3 zile sunt dezgustați profund de o rochie. Alb cu gri. Și cu mâneci. Care încă scriu. Că d-aia am scris și eu după 3 zile. Nu c-ar fi fost Lucian la ski și n-a apucat să publice materialul 😀 Dar, pe bune, gata, respirați. Depășiți momentul.
Nu știu alții cum sunt, dar barbații nu trebuie să facă diferența între pliuri, fuste cloş și ciorapi de lână, în capul meu. Între agrafe de păr sau cizmele cu toc. Nu că e o chestie de sălbăticie, de bărbat adevărat. Dar nu e natural. Cum să îți treacă prin cap să observi motivele florale total, dar total nepotrivite cu Palatul Cotroceni!? Până și Iliescu a închis ochii când a văzut: “Oh, boooy, acel gri petrol cu imprimeuri clasice de vară…”.
Că acum pe bune, nici mie nu îmi vine așa natural să ridic capota la o mașină care nu mai pornește și să încep. Hmmm, pare c-are un joc insuficient între saboți și tamburi. Nope, nu e asta. E bușonul rezervorului, nu funcționează la capacitatea maximă, am și vorbit să-l schimbăm, dracului! Aaa, nu, gata, știu. Uite aici, s-a rupt cureaua de antrenare a pompei de apa și, uite cum se scurg electroliții din acumulatori! Ține-mi poșeta, dragule, și scoate trusa de scule din spate, că-ntr-o oră e gata.
