”Nu sunt rasist, dar adevărul e că nu ai cum să-i educi pe țigani, știu doar să fure și să cerșească”. Sau ”Nu sunt homofob, dar nu vreau ca fiul/fiica mea să vadă doi bărbați ținându-se de mână pe stradă”. Sau ”Nu sunt misogin, dar femeile n-ar trebui să aibă funcții/permis de conducere, coaie”. Sau ”Nu justific atentatul de la Paris, dar și caricaturiștii ăia și-au căutat-o/au provocat/și-au bătut joc/n-aveau talent/ăla nu e umor”. Sofisme atât de vechi încât au un nume latin: ”excusatio non petita, accusatio manifesta”. Sau, pe românește, ”cine se scuză se acuză”.

Acum vreo zece ani aproape, cineva mi-a zis următorul lucru despre aceste construcții logice: ”Când folosești conjuncția ”dar” într-o frază, anulezi tot ce ai spus înainte de ”dar”, iar părerea ta – ceea ce crezi tu, de fapt – este cea de după conjuncție”. Îmi pare rău că nu-mi mai amintesc cine și în ce context mi-a spus, dar de-a lungul anilor am avut ocazia să mă conving că e adevărat.

Pleșu, CTP, Le Pen, Cristina Anghel, Cristoiu, Mirel Curea, Hoandră, Bogdan Stoica, Visurât (care argumentează atât de tâmp încât în cele din urmă se împușcă singur în genunchi), prostul ăsta de care nu am auzit niciodată și o mulțime de bloggeri/jurnaliști/băgători în seamă care aveau nevoie de puțină ieșire din anonimat au făcut uz de modelul de raționament de mai sus. Nu pot alcătui un top al celui mai prost, întrucât e concurență mare pe post.

Dacă îi înțeleg pe cei care s-au solidarizat cu jurnaliștii/caricaturiștii de la Charlie Hebdo, adoptând mesajul ”Je suis Charlie”, mi-e greu spre imposibil să-i înțeleg pe cei care au ținut să fie Gică Contra, cu texte ”De ce nu pot/nu vreau/nu sunt Charlie”. În primul rând, nimănui nu-i pasă. E ca și cum ți-ai face cont pe Olx sau Tocmai și ai pune un anunț: ”Nu am nimic de vânzare, vreau doar să mă bag în seamă. Je suis Costel”. Nu-ți interzice nimeni, nu te împușcă nimeni (sic!), doar arăți tuturor cât ești de prost. Cui prodest? În al doilea rând, ești sigur că nu ești puțin ipocrit? Să arunce primul piatra – că tot îți plac lapidările – cel care n-a făcut/n-a râs niciodată (la) un banc rasist, șovin, sexist, homofob etc.

Inițial, aveam de gând să scriu un text lung, interminabil chiar, legat de tragicele evenimente din săptămâna recent încheiată, dar apoi am realizat că aș bate apa-n piuă. Mai întâi pentru că au scris deja alții (1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12)  mult mai bine decât aș putea-o face eu, iar apoi pentru că oricum n-aș schimba nimic. Cei care au deja aceeași părere nu au nevoie de o confirmare, iar cei care nu, oricum nu se vor lăsa convinși.

Așa că voi folosi acest spațiu pentru a vă spune o poveste. Scurtă, sper. În Franța, începând din 1998, există un ziar, un cotidian, numit Le Petit Quotidien, care se adresează doar copiilor între 6 și 10 ani. În 1999, acest proiect a obținut Marele Premiu al Media CB News pentru ”cea mai bună lansare a anului”. În 2014, el încă există, o duce bine mersi și costă 46 de eurocenți. În această săptămână – precedenta, mă rog – LPQ a oferit, la liber, pe site, versiunile PDF din 9 și 10 ianuarie ale ziarului de patru pagini. Le găsiți AICI și AICI.

În paginile cotidianului respectiv, micuților li se explică ce tocmai se întâmplase în țara lor, Franța. Știu, e de necrezut că la ei, la 6 ani, copiii sunt informați, chiar și despre niște atentate soldate cu morți omenești. Prin desene, explicații pe înțelesul lor și – atenție! – caricaturi, picilor li se definesc câțiva termeni: ”libertatea de expresie”, ”terorism”, ”islam”, ”Mahommed”, ”jurnalism”, ”democrație”, ”drepturile omului”, ”laicism”, ”libertate”, ”toleranță” etc.

În fine, la finalul fiecărui număr din Le Petit Quotidien, este câte un episod dintr-un serial de benzi desenate. Personajele sunt Scoupe și Tourbillon, care, prin benzile desenate de patru cadre, pun punct lecției – pentru că dincolo de a informa doar, paginile ziarului se doresc a fi și educative – din fiecare ediție, ca un fel de rezumat al numărului. Pe 9 ianuarie, ”Aventurile lui Scoupe și Tourbillon” arătau astfel: Scoupe, în fața unei planșe pe șevalet, cu pensula în mână, își admiră ”opera”: trei tablouri – un soare, două flori și o pisică neagră.

”Acestea sunt desenele mele pentru ziar. Cum ți se par?”.
Tourbillon e îngrijorat – cam ca redactorii șefi ai mass-media americane: ”Oh la la la la la!”. ”Dacă desenăm un soare am putea ofensa persoanele care iubesc norii și ploaia”, îi zice Tourbillon.
”Crezi?”, se îngrijorează și Scoupe.
”Iar florile! Dar există un limbaj al florilor: unele evocă dragostea, altele, durerea… Prea riscant! De cealaltă nu mai zic! Nu e posibil așa ceva…”.
”Super, un ziar nu mai are dreptul de a desena nici soare, nici flori, nici pisici?”.
”…Iar pisicile negre aduc ghinion!”, îi mai aruncă peste umăr Tourbillon.
”Dar păsărele? Păsărele pot desena?”, se enervează Scoupe în cadrul final.

Acum, adresându-mă celor care au dezavuat caricaturile victimelor de la Charlie Hebdo, care i-au acuzat pe jurnaliști și care le-au găsit circumstanțe atenuante criminalilor (da, da, știu, nu justificați omorul, ”dar…”), eu nu insinuez că sunteți proști, DAR iată că niște copii de șase ani pot înțelege ce voi nu sunteți capabili…

PS: Nu, nu cred că toți musulmanii sunt vinovați și nu, nu toți musulmanii s-au simțit ofensați de caricaturi. Nu o să cad în capcana generalizărilor și nu o să acuz, la grămadă, tot ce ține de islam. Din următoarele motive: 1, 2, 3, 4, 5.

PPS: Știu că am zis că e greu să mă decid care e cel mai prost, dar în cele din urmă am reușit: Visurât, fostul a-lister, cel mai premiat blogger căzut în uitare și singurul care pare să devină mai cretin pe măsură ce îmbătrânește. Pentru asta.