Acesta este un guest post semnat Mihai Mateaș – Ellunes

Pe Elena am cunoscut-o așa cum toți cunoaștem multă lume în era Internetului. Pe Facebook. Eu, imigrant în Spania, ea, imigrantă în Spania. La început, like-uri răzlețe de fiecare parte, apoi câte un scurt schimb de replici pe chat. Ea era într-o relație complicată, eu, la fel. Ea era în sudul Spaniei, eu, în est. Vreo 700 de kilometri între noi. Ea era angajată pe atunci la o linie erotică pentru spaniolii înfierbântați, în timp ce eu eram neplătit de cea mai mizerabilă și agramată echipă de conducere din presa dâmbovițeană.

Când îți duci veacul prin țări străine, orice umbră de apropiere de un conațional îți aduce acel incert ”acasă” mai aproape. Încet, încet, ne-am apropiat online și, treptat, pe măsură ce Elena se dezbrăca de îndoieli, bănuieli, neîncredere, teamă și prejudecăți ca de niște foi de ceapă, am început să-i aflu povestea. Nici nu a trebuit s-o trag de limbă, simțea ea singură nevoia de a vorbi. Elena era în a doua jumătate a celui de-al treilea deceniu de viață, avea o fetiță de câțiva anișori și își împărțea viața și patul cu concubinul ei, un spaniol ceva mai în vârstă cu vreo zece ani, care fugea de angajamente, astfel că locuiau cu toții în casa mamei acestuia. ”Soacra” n-o avea la inimă pe noua mea amică virtuală, cu atât mai puțin pe fiica sa, provenită dintr-o relație pe care Elena încerca zadarnic să și-o șteargă din memorie. Iar Vicente, fiul doamnei mă-sa, tindea să asculte mai degrabă otrava picurată în urechi de aceasta decât de glasul inimii. Iar toate astea prefigurau o despărțire iminentă, la care Elena se gândea cu neliniște, întrucât se săturase să o ia de la capăt la nesfârșit. Nu-l iubea, dar nici nu mai credea, oricum, în iubire și tot ce își dorea era liniște și siguranță pentru ea și fiica ei.

Elena copilărise într-un orășel din Moldova, deși era născută undeva în sudul țării. Mama și tatăl său divorțaseră pe când ea și sora ei, Carmen, erau încă în școala primară. Primul exemplu de relație conjugală din viața Elenei nu a fost, așadar, unul fericit. Cele două fete s-au relocat cu mama lor în Moldova, în orașul de baștină al acesteia. Tatăl s-a recăsătorit cu o femeie mai tânără și s-a mutat cu aceasta și cu fiica ei dintr-o relație anterioară în București.

Pe la începutul anilor 2000, când a început febra emigrației spre țările mai calde și mai înstărite ale Europei, Elena abia ieșise din pubertate. Era o fată fragilă, timidă, inteligentă, aproape frumoasă și cu un corp care deja atrăgea fluierăturile de admirație ale băieților și bărbaților din orașul său. Și Elena era, mai ales, naivă. O verișoară, nici măcar foarte apropiată, stabilită de ceva vreme în Spania, a sunat-o într-o zi să o întrebe dacă nu vrea să vină în Andaluzia.

Elena învăța bine, era fascinată de cărți, în care se cufunda mereu pentru a scăpa de realitatea tristă a propriei vieți. Mama ei era mereu nervoasă, deprimată, plânsă și singurele ei plăceri erau bârfa la o cafea, o țigară și poate un pahar de lichior cu o vecină. Sora ei mai mică își avea propriul anturaj, o viață proprie și paralelă cu a ei, o mulțime de cunoștințe și nimic în comun cu ea. Elena nu prea avea prieteni, dar era ok, căci nici nu avea interes în a socializa foarte mult. În fiecare săptămână devora câte o carte de la micuța bibliotecă locală, unde devenise cel mai fidel abonat. Și asta o mulțumea pe moment, în așteptarea unor vremuri mai bune. Cum starea materială precară a mamei sale, care nu și-a revenit niciodată după divorțul de bărbatul visurilor sale și nu își refăcuse viața, nu-i permitea să urmeze o facultate, așa cum își dorea, Elena avea două opțiuni: munca într-o fabrică dintr-un orășel din Moldova sau viața tentantă din însorita Spanie, El Dorado-ul spre care se îndreptau tot mai mulți români. A ales să plece, iar peste câteva zile verișoara i-a trimis banii de bilet de autobuz. I-a spus că i-a găsit și un loc de muncă, într-un restaurant. O să fie bine, în timp o să își găsească ceva mai bun. Va învăța limba, poate va strânge bani suficienți cât să urmeze acolo o facultate, iar apoi… cerul este limita.

Călătoria a durat trei zile. A fost obositor, i s-au umflat picioarele în locul îngust dintre scaunele înghesuite din autocar. A transpirat din abundență alături de alte 50 de persoane din toată Moldova, plecate, ca și ea, spre un viitor mai promițător. Dar toate astea nu au deranjat-o pe Elena. Peste câteva zile avea să înceapă o nouă viață. Pentru prima dată, una mai bună.

Verișoara a primit-o cu un entuziasm reținut, îmbrățișările și recuperarea timpului pierdut la o cafea, cu o țigară alături, au fost bifate rapid. După doar două zile de la sosirea în Spania, verișoara Elenei a vândut-o unei rețele de proxeneți români. A luat 2.000 de euro pentru prospătura din Moldova promisă și livrată peștilor. Elena a plâns, a implorat să fie lăsată să plece acasă, dar noile sentimente nutrite pentru verișoara sa care o trădase nici n-au apucat să se sedimenteze. A trebuit să înceapă ”munca”. A fost închisă într-un apartament din orașul andaluz care o chemase cu cântece de sirenă, alături de alte două fete, i-au fost confiscate toate actele de identitate și telefonul mobil, nu înainte de a apuca să transmită tatălui, în țară, cele întâmplate. Totul s-a întâmplat mult prea rapid pentru puștoaica ce ieșise pentru prima dată din spațiul familiar al țării natale. A aflat repede că nu folosește la nimic să plângă în timp ce o siluiește câte un burduhănos cărunt și mâinile aspre, că degeaba se opune în timp ce deasupra ei gâfâie un șmecheraș tatuat și cu dinți de aur, că e mai bine să mimeze plăcerea când câte un arab încearcă să reconstituie cu ea perversiunile din filmele porno văzute pe Internet. Și, mai ales, să tacă. Să îndure. A descoperit că atunci când ai sufletul rupt în bucățele nu ajută la nimic să ai și nasul spart și ochii vineți. De la celelalte fete a înțeles că nu există, oricum, cale de scăpare și că cel mai bine e să încerce să se bucure de banii – mulți, puțini – pe care îi primește pentru generozitatea cu care-și oferă trupul străinilor. A învățat să se prefacă, să mimeze extazul, să se cufunde într-o lume a ei, departe, în timp ce bărbații care o alegeau pe ea în detrimentul colegelor de apartament, își făceau hachițele cu ea, în ea, pe ea… Și a învățat să-i pese tot mai puțin de ce se întâmpla cu viața ei.

Telefoanele disperate ale tatălui său către verișoara sa, amenințările cu poliția ale acestuia, implorările sale, rugămințile au rămas fără rezultat. L-au anunțat că dacă se duce la poliție, s-ar putea să nu o mai vadă niciodată pe Elena. Evident, acel ”s-ar putea” n-a avut darul de a-i oferi prea mult optimism bărbatului, care a cerut ca măcar să-și audă fiica la telefon. Elena i-a spus că e bine, că nu suferă, ba chiar câștigă bani. Uite, o să încep să vă trimit bani, i-a spus, înainte ca unul dintre cerberi să-i ia telefonul de la ureche. Și așa a fost. Lunar, într-un apartament din București și într-unul din Moldova soseau, în aceeași zi, câte două-trei sute de euro. Tatăl Elenei nu s-a împăcat niciodată cu ideea, dar noua lui viață și familie au reușit să-l țină suficient de ocupat încât să nu-și mai bată capul. În definitiv, fiica lui cea mare era bine, în Spania, îi trimitea bani acasă și îi spusese să nu-și facă griji pentru ea. Nici nu și-a mai făcut.

În Moldova, în orașul din care a plecat Elena, cei 300 de euro din fiecare lună erau aur pentru mama ei, care nu reușea să muncească niciunde mai mult de o lună-două. Se plângea mereu că e ba exploatată, ba că o dor picioarele, ba că salariul e atât de mic încât nici nu merită să se trezească în fiecare dimineață la 7 pentru asta. În scurt timp, femeia a rămas fără opțiuni în micul orășel moldav, dar era ok, întrucât își pierduse și orice interes în a mai încerca să-și găsească de muncă.

Carmen, sora Elenei, era încă în liceu, dar faptul că sora sa reușise să plece în Spania, de unde trimitea în fiecare lună acasă bani cât două salarii obișnuite din orașul său, i se părea fascinant. Auzise cu ce se ocupa Elena, dar lui Carmen, făcută din cu totul altă fibră decât sora ei, i se părea chiar și mai tentant. Trebuie doar să faci sex – o activitate atât de plăcută, pe care Carmen o descoperise deja din primele clase de liceu – și câștigi bani. Bani mulți. De ce se plânge Elena? Nu trebuie să te murdărești pe mâini în fabrică, nu trebuie să stai opt ore în picioare în alimentară, nu trebuie să-ți strici manichiura în agricultură… În plus primești mereu cadouri: parfumuri, creme de corp, oje, rujuri, haine de firmă. În mintea lui Carmen deja încolțise ideea. Imediat ce va termina și ea clasa a 12-a, în câteva luni, va pleca în Spania. Își dorea viața surorii ei, pe care Elena, e clar, nu pare să o aprecieze așa cum ar fi făcut-o ea…
– va urma –