1. În 2001, Argentina a vrut să retragă numărul 10 de la echipa națională, în onoarea lui Diego Armando Maradona, care agățase de ceva vreme ghetele în cui. Regulamentele FIFA nu permit, însă, astfel de farfaslâcuri și zecele a rămas – și bine a făcut – pentru a fi purtat și de Leo Messi, cel care, la doar 27 de ani a devenit golgheter absolut al Ligii Campionilor și al Primerei Division. Dar Messi și Maradona, deși au atât de multe în comun, sunt doi jucători diferiți.

Decarii din fotbalul actual nu mai sunt acei celebri trequartistas, playmakers, mediapunta sau enganche, din fotbalul încă romantic. Dar… au dispărut cu totul ori s-au reprofilat? Ce s-a întâmplat cu decarii copilăriei noastre? Messi e un golgheter, Maradona era creierul echipei.

Pentru Lionel, deși poartă numărul 10, s-a (re)inventat postul de ”fals 9”, în timp ce pentru Maradona s-a (re)inventat însuși numărul 10, cu toate semnificațiile ce le poartă azi. Unul cu plasa, altul cu pasa. Ambii uriași, dar din motive diferite.

2. Gianni Rivera, unul din marii decari ai fotbalului, spunea, cu amărăciune, că cei ca el nu mai există în fotbalul modern. Seedorf, un alt mare număr 10 din istoria lui Milan, unul care a refuzat chiar să îi cedeze numărul lui Ronaldinho în momentul în care ”Dințosul” a ajuns pe San Siro, îi dă dreptate.

”Numărul 10 de odinioară nu mai există. Din cauza vitezei de joc, din cauza sistemelor schimbate și a tacticii din fotbalul actual, acel playmaker de altădată joacă aproape lipit de apărare azi. În zilele noastre, numărul 10 este fotbalistul cu cea mai mare capacitate tehnică și cu aptitudini de lider în vestiar”.

Dar, acestea erau și caracteristicile lui Maradona. Sau Hagi. Sau Baggio. Sau Mazzola. Sau Platini. Sau chiar Pele, deși el se simțea în largul său în careul advers, și nu la mijlocul terenului. Atunci, unde au dispărut decarii de anțărț?

3. Numerele de pe tricouri au apărut prima oară într-un 25 august 1928, în Anglia, într-un meci Aresenal-Chelsea. Motivul era înlesnirea muncii arbitrului, care putea recunoaște jucătorii mai ușor. În 1954, la Mondialul din Elveția, a fost pentru prima oară când jucătorii au fost obligați să poarte același număr pe durata întregii competiții. În anii 1978 și 1982, Argentina a împărțit numerele în ordine alfabetică. S-a făcut, totuși, o excepție: Diego Armando Maradona a primit ”peste rând” numărul 10. De ce?

Importanța numărului 10 a apărut în 1958, când un puști brazilian de doar 17 ani, pe nume Pele, a pus prima cărămidă la edificiul legendei care avea să devină acest număr în fotbal. Curios, însă, hazardul a făcut ca 10-le să poposească pe tricoul purtat de Pele. Federația braziliană a uitat înainte de Mondial să distribuie numerele jucătorilor și acest lucru a fost făcut, nu fără oarecare disconfort, de un oficial FIFA, un uruguayan, înainte de turneul final din Suedia. Acesta le-a împărțit complet arbitrar numrele jucătorilor brazilieni. Așa a ajuns portarul Gylmar dos Santos Neves să poarte numărul 3, Valdir Pereira Didi să primească 6-le, Garrincha, 11-le, iar Pele numărul 10.

După acel mondial a devenit o obișnuință ca doar fotbaliștii tehnici, cei mai talentați, cei care stăpâneau cel mai bine mingea, să poarte numărul 10.

În 1993, tot în Anglia, s-a abolit regula numerelor de la 1 la 11 pentru titulari, fiecare jucător fiind liber să-și aleagă ce număr vrea. Curios, însă, chiar și așa, chiar dacă atacanții au început să joace cu 99, fundașii să prefere așa numitele ”numere de basculantă”, iar portarii să prefere orice altceva decât 1, numărul 10 a fost cel mai puțin ”profanat”. În continuare, cei mai buni din fiecare echipă evolua cu 10-le pe tricou… Și încă obișnuiau să fie mijlocași de creație.

4. Robben, Messi, Ibrahimovic, James Rodriguez, Rooney, Hazard, Ozil, Arda Turan, Mkhitaryan, Carlos Tevez, Totti, Dzeko. Toți sunt decari în fotbalul actual, dar jumătate din ei sunt atacanți. Ce s-a întâmplat cu mijlocașii coordonatori, oamenii care driblau și mingea și care ofereau ultima pasă nouarilor sau șeptarilor și unșpearilor veniți de pe benzi în careu? Unde sunt țâfnoșii, ”leneșii”, artiștii, ”pictorii” care cărau echipele după ei și care decideau un meci în funcție de formă sau chef?

În copilărie, știai negreșit că 2-ul e fundașul dreapta, că 3-ul e fundașul stânga, că 9-le e atacantul ăla înalt, de careu, care dă bine cu capul, deși nu prea știe dribla. Optarul era mijlocașul de bandă, iar cinciul nu trecea de mijlocul terenului.

Tot atunci, decarul era tipul ăla care, când mingea era la adversar nu alerga să o recupereze, părea că doar se plimbă pe teren și gesticula nervos că vreun coechipier pierduse balonul. Lăsa munca murdară de recuperare colegilor din spate. Dar când mingea revenea în posesia echipei sale și ajungea, invariabil, la el, după ce se strecura printre rivali să găsească un spațiu unde să primească, dribla jumătate din adversari și pe restul îi păcălea cu o pasă măiastră spre unul din colegii din atac. De cele mai multe ori era pasa decisivă. Alteori, șuta el, de la distanță, plasat. Și înscria, adesea.

Acum, însă, fotbalul european pare să ducă lipsă de astfel de jucători. Poate viteza sporită a jocului de astăzi are de-a face cu asta. Poate defensivele mai rigide și liniile mai apropiate au dus la căderea în desuetudine a decarului de odinioară, poate apariția sistemelor cu doi închizători au dus la perimarea acestui post. Poate echipele au nevoie de jucători mai dinamici, care să contribuie și în atac și în apărare, de Modrici și Rakitici, de Krooși și Pogba. Poate niciuna din variantele anterioare.

Au apărut jucătorii capabili să creeze și să înceapă construcția încă din apropierea defensivei. Xabi Alonso, Verratti, Yaya Toure și cei ca voi, voi l-ați ucis pe Hagi?

5. Fotbalul e diferit acum față de acum 10 ani. Și chiar mai mult comparativ cu acum 20 de ani. De fapt, viteza cu care evoluează și se reinventează acest sport face ca și ce era normă în urmă cu cinci ani să devină perimat azi. Viteza jocului unor echipe ca Real Madrid sau Bayern fac imposibilă adaptarea unor fotbaliști precum Riquelme în fotbalul actual. Iar cei care vor să reziste, se reinventează. Ca Bergkamp. Sau Totti, ori Del Piero. Sau, mai recent, Sneijder, considerat de unii ultimul decar adevărat din fotbal.

Revenirea la moda cu extreme rapide, în care strălucesc Neymarii, Di Maria, Bale sau Cristianii prezentului a sporit viteza de joc enorm față de perioada în care Hagi își permitea să se plimbe pe teren. Pasagerii indolenți nu mai sunt luați la bord. Jucătorii boemi, Ovidiu Maier style, care spărgeau semințe pe marginea terenului la antrenamente, în timp ce ”cărăușii” pianului transpirau muncind, care dispăreau din joc 80 de minute, pentru ca în restul de zece să decidă meciul cu un șut din stratosferă, o cascadă de driblinguri și două pase strecurate printr-o pădure de picioare, nu își mai au locul în fotbal.

Sânmărtean, unul dintre ultimii astfel de jucători, a trebuit să se reinventeze la ”bătrânețe”. Și Lucian e un caz fericit. Dar chiar și el, pus în mijlocul terenului, la Bayern, de exemplu, n-ar înțelege nimic din viteza cu care s-ar juca meciul pe lângă el. 

La nationala, Sânmărtean a primit numărul 17

6. Germania a câștigat Campionatul Mondial cu o echipă în care cel mai apropiat de tipicul număr 10 din echipă a fost Toni Kroos, un jucător cu stofă de decar pe care Pep l-a retras mult în spate în primul său an la Bayern, și pe care Ancelotti – care desăvârșește opera lui Guardiola – vrea să-l transforme în noul Xabi Alonso.

Alții spun că declinul acestui tip de jucător a venit odată cu intrarea în noul mileniu. Zonalmarking a explicat cum toate cele patru semifinaliste de la Euro 2000 au jucat cu câte un clasic număr 10: Zidane, Totti, Rui Costa și Dennis Bergkamp. A fost și ultimul turneu final la care au strălucit acest tip de jucători.

7. Dacă ar fi debutat în fotbal cu zece ani mai devreme, Messi, Kun Aguero, Rooney sau Ribery ar fi fost cu siguranță playmakeri. Erau croiți, în vechea cheie de interpretare a fotbalului, pentru a juca în spatele atacanților. Fotbalul modern i-a obligat să-și reevalueze opțiunile, să se adapteze. Acum, Messi, Rooney sau Totti sunt atacanți.

Își fac noua meserie, dar tânjesc după cea pentru care au fost sortiți.

Și asta se vede adesea în jocul lor.

Asta pentru că ei au fost cazuri fericite. Au reușit sau au fost ajutați să reușească să se recalifice profesional. Dar ce se întâmplă cu cei care nu au reușit să facă față transformării fotbalului?

Același Zonalmarking dă exemplele argentinienilor, catalogați fiecare, la vremea lui, ”noul Maradona”. Generații întregi de copiii care au crescut cu idolul lor D10S la televizor și și-au dorit să fie ca el. Și care au reușit, dar doar în America de Sud, iar odată ajunși în Europa au părut mereu sub potențialul lor. Riquelme, Aimar, Saviola sau D’Alessandro sunt câțiva din epigonii lui Maradona care n-au făcut față sau nu s-au adaptat niciodată complet fotbalului din Europa, care, spre deosebire de cel din Argentina, a renunțat la decarii clasici. Or ei doar asta știau să fie. E adevărat, unii dintre ei au avut perioade de relativ succes, dar niciodată nu la nivelul la care se aștepta de la ei.

Playmaker-ul, ”enganche” – cum e numit în America de Sud -, încă joacă un rol vital în fotbalul argentinian. Dar Europa are deja peste un deceniu de când a renunțat la decarii clasici. Și nu e o coincidență că dintre atâția ”noi Maradona” singurul care a ajuns cu adevărat uriaș, încât acum îi clatină statuia lui Maradona Întâiul, este Leo Messi, un argentinian ajuns la 13 ani în Europa și crescut în spiritul fotbalului modern de aici.

8. Dacă unii-l numesc pe Sneijder, cunoscutul jurnalist englez Jonathan Wilson îl consideră pe Riquelme ”ultimul playmaker clasic”. Pe care îl compară cu Luka Modric, un potențial playmaker, care a fost transformat de Premier League într-un ”box-to-box” mai util fotbalului englez. Și care, odată ajuns la Real Madrid, continuă să fie ceea ce a învățat să fie în Anglia.

Wilson explica în 2010 și de ce crede el că nu mai sunt la modă decarii de odinioară. Într-o echipă cu un playmaker ”old-school”, echipa întreagă era făcută în jurul lui și devenea prea dependentă de acesta.

Din nou, românilor le va zbura mintea la Gică Hagi. Iar jucătorii de acest tip sunt artiștii neînțeleși, care produc adesea momente de geniu, dar la fel de frecvent dispar din peisaj, deși li se cere să fie cei mai constanți jucători. Or acest lucru nu mai e permis în fotbalul actual. Era posibil încă atunci când clasicele sisteme 4-4-2 jucau între ele. Când centrul era împărțit simplu: câte un ”creator” și un ”distrugător” de fiecare parte. Sistemele actuale, în care mijlocul terenului e tot mai congestionat, nu mai lasă loc pentru Rui Costa, Zidane sau Totti.

Kaka a fost, pentru o perioadă, un clasic număr 10. Dar asta i-a reușit doar la AC Milan, unde s-a putut doar pentru că rossonerii jucau pur și
simplu un stil propriu de fotbal, diferit de oricare altă echipă europeană. Trecerea la Real i-a arătat limitele în a se reinventa.

Gourcuff a părut, pentru scurtă vreme, că poate fi unul din ”garda veche”. N-a reușit. Ozil a încercat și el, la fel ca Toni Kroos înainte de venirea lui Guardiola la Bayern. Niciunul nu a izbutit să fie mai mult decât era lăsat de sistemul de joc și de antrenor să fie…

9. Dacă intrarea în noul mileniu a dus la dispariția treptată a playmakerilor clasici, în sezonul 2003-2004 Arsenal a adus ultimul argument că se poate și fără frumoșii nebuni cu numărul 10 pe tricou. Arsene Wenger a reușit să câștige campionatul, fără înfrângere, cu o echipă fără număr 10 autentic, așa cum era înțeles încă atunci. Cu 28 de victorii și zece remize, Arsenalul acelui sezon și-a căpătat numele de ”Invincibilii”. Bergkamp, jucătorul cel mai îndreptățit din lot să revendice rolul, a devenit un al doilea atacant, alături de Henry. Pires, Vieira, Gilberto Silva (sau Parlour) și Ljungberg alcătuiau linia de mijloc în care niciunul dintre ei nu pianist, ci toți cărau instrumentul.

În același an, în finala Euro 2004, decarii Portugaliei, Rui Costa și Vasilis Tsiartas, au fost doar rezerve. Niciunul dintre antrenori nu credea că ar fi de ajutor. E adevărat, în teren s-au aflat Deco și Katsouranis, dar ambii erau mai degrabă mijlocași ”box-to-box” decât trequartistas. Rui Costa a intrat, în minutul 60, dar n-a putut schimba soarta finalei, câștigate surprinzător și în premieră, de eleni.

10. În concluzie, decarul clasic e istorie. Playmakerii nu mai sunt la modă și nu ne rămâne decât să sperăm că, la un moment dat, cum se întâmplă adesea în fotbal, unde ciclurile, la fel ca-n modă, se repetă, va redeveni cool să construiești echipa în jurul unui jucător leneș, dar genial, delăsător, dar fantezist, arțăgos și țâfnos, dar sufletist, capabil să ducă de unul singur meciul spre direcția dorită, să reducă viteza când i se pare că prea se grăbește toată lumea în jurul lui și să accelereze când i se năzare că se pierde timpul fără rost. Care să dea savoare și care să ia asupra sa toate înjurăturile atunci când nu merge echipa.

Am înțeles, fotbalul modern preferă fotbaliștii policalificați, vrea să-l vadă pe Lahm și fundaș de bandă și închizător, să-l pună pe Grosskreutz în toate cele 11 poziții din teren, să-l joace pe Mascherano ba la închidere, ba în apărare, să-l pună pe Javi Martinez când vârf de atac, când fundaș, iar pe Cuadrado să-l plimbe din apărare în atac pe toate posturile, dar din când în când cu toții vrem ”să intre Hagi, că iar nu jucăm nimic fără el”.

Într-un fotbal în care posturile din teren nu mai înseamnă ce însemnau, iar numerele de pe tricou sunt alese aproape arbitrar, am numerotat și eu 10 paragrafe absolut fără nicio noimă, doar ca să pot face o listă în zece puncte despre dispariția (sau transformarea?) numărului 10 clasic.