Trei povești de poveste

*

Un bătrân, pe patul de moarte, dar împăcat cu soarta, mai are timp doar cât să mai citească o ultimă carte, să bea o ultimă sticlă de vin, să-și obișnuiască familia cu iminenta-i absență și, mai presus de toate, să ajute și pe alții cu experiența lui. Pentru asta, se angajează față de un reporter de la ziarul concurent celui la care este abonat să-l lase să-i scrie povestea ultimelor zile. Prima poveste.

**

Un reputat profesor de literatură, un îndrăgostit de Shakespeare, dar și de un înflăcărat patriotism greșit înțeles, incendiază – ce ironie! – chiar clădirea bibliotecii în care și-a petrecut tot atât de mult timp ca în amfiteatrele facultății și în care și-a desăvârșit dragostea față de marii clasici ai literaturii. Nu înainte, însă, de a crea o generație de scriitori care să-i spună, peste ani, povestea. Dubla poveste.

***

Cel mai bun ziarist român de reportaje scrise din contemporaneitate nu-și explică – la fel ca Garcia Marquez – utilitatea poveștilor, dar nici nu mai încearcă să-și dea un răspuns. Știe doar că poveștile trebuie spuse, scrise, trăite, simțite și nici într-un caz scormonite de înțelesuri oculte. De aceea, ne îndeamnă să stingem lumina și să purcedem la a spune povești. Trei povești.

*

Acum o lună și jumătate a murit Antonio. Nu-l știți. Nici eu nu-l știam. Dar el ne cunoștea pe toți: ”Ne pierdem timpul cu prostii. Pe bune! De ce trebuie să murim ca să ne bucurăm de un copac, de lumina unei zile de toamnă?”.

„Avea 69 de ani recent împliniți, o nevastă în floarea vârstei, trei copii, trei nepoți, doi plămâni mâncați de cancer, îngrădirea morfinei, zilele numărate și nicio teamă”, cum scria Pedro Simon în unul dintre cele mai bune reportaje de presă scrisă ale anului recent încheiat.

antonio_

Antonio a vrut să dea o lecție. S-a folosit de un ziarist și de atracția irezistibilă, dar tabu, a fiecărui om față de moarte. Voia să ne arate tuturor că moartea poate fi privită-n față și acceptată, nu cu resemnare, mioritic, ci firesc, ca pe ceva ineluctabil. Așa a apărut povestea sa și a ultimelor sale zile de viață, țintuit pe un pat de spital, de unde a vrut să facă o ultimă faptă bună: Mă gândesc ce norocos sunt. Bănuiesc că mă vor seda. Le-am spus că un singur lucru mă îngrijorază: să mor cu senzația de asfixiere. Mi-au spus că nu o să simt nimic. Adică să stau liniștit. Sper că va folosi cuiva tot ceea ce o să povestesc zilele astea”.

**

Nikola Kolkevic era un profesor de literatură la Universitatea din Sarajevo și un ”client” fidel al bibliotecii locale. Era poreclit ”Shakespeare-ul sârb”, iubea literatura și își fascina studenții cu poveștile sale. Avea ”degete lungi, de pianist”, deși era puțintel la trup și cu ochelarii ”ca două funduri de borcan”. Era iubit de studenți. Pentru că, dacă ”restul profesorilor își țineau cursurile fără nici cea mai mică pasiune, posedați de demonii plictiselii academice”, la cursul lui Koljevic, în schimb, ”desfăceam poemele ca și cum ar fi fost cadouri de Crăciun”, după cum avea să scrie, peste ani, unul din foștii săi studenți, scriitorul Aleksandar Hemon.

Era un profesor incredibil de cult și cita din memorie fragmente întregi din Shakespeare. ”Și în engleză, lucru care ne emoționa de fiecare dată. Toți ne doream să fi citit și să fi putut reda cu atâta lejeritate pasajele respective”.

”Ținea și un atelier de practică, în care citeam din marii clasici și apoi încercam să producem ceva original, dar nu ne ieșeau decât imitații stângace. Cu toate astea, ne umplea de mândrie faptul că în ochii lui puteam aparține, fie și vag, aceleiași lumi ca Montaigne. Ne făcea să ne simțim ca și cum eram invitații săi personali în parnasul literaturii”.

***

”Nu știu la ce sunt bune poveștile. Sunt atâtea lucruri care îmi plac și nu îmi bat capul să aflu dacă și în ce fel sunt bune la ceva, dacă nu cumva tocmai ăsta o fi rostul lor: să placă. Actul povestirii e firesc și total ca sărutul, nu trebuie să-l analizezi în fel și chip în timpul actului, ci să-l trăiești, să i te dai cu totul”.

Ca și lui Viorel Ilișoi, și mie îmi plac poveștile. Spre deosebire de el, însă, eu nu le știu spune atât de frumos, astfel încât, de cele mai multe ori, mă mulțumesc să le citesc. Și, atunci când am ocazia, să le transmit, la rândul meu, mai departe. Nu toată lumea are timp să caute povești. Și nu toată lumea se pricepe să scrie povești. Dar stă în puterea oricui să nu le țină doar pentru el.

*

E incredibil cât de puternic strânge mâna un om care știe că nu te va mai vedea niciodată, își amintește jurnalistul El Mundo, Pedro Simon.

” – Ne vedem luni, Antonio?
– Sincer, nu cred.
– Bine, te sun înainte să vin”.

N-a mai fost cazul. Antonio a murit duminică, 23 noiembrie, într-un spital din Madrid. La etajul 1. Salonul 113. Imediat cum intri, pe dreapta. Stătea în pat, înclinat la 45 de grade, ”ca unul din acei răniți din filme”. Lângă pat, un obiect. Ziaristul îl ridică.

Pacientul glumește și se disculpă: citește ziarele concurenței. ”Privește partea bună: moare un cititor al ABC, nu unul de-ai voștri”, spune. Și râd amândoi. ”Antonio, însă, cu sunetul unui motor uzat. Aceasta avea să fie constanta acelor zile: râsul înecat al lui Antonio, ca acele salve de confetti care te împiedică să vezi norii”.

**

Așadar, Kolkevic iubea literatura. Dar, mai presus de asta, iubea ideea de Serbia Mare. În 1992 a devenit intelectualul formațiunii ultranaționaliste conduse de Radovan Karadzic, un psihiatru și un poet obscur din Sarajevo. Amândurora, ideea de Serbia Mare li se părea incompatibilă cu ”impuritatea” unui Sarajevo în care musulmanii bosniaci și catolicii croați erau majoritari. Iar stilul arhitectonic oriental al Bibliotecii, o concesiune eclectică a Imperiului Austro-Ungar.

”Într-o după-amiază, Koljevic ne-a vorbit de o carte pe care a început s-o scrie fiica sa la 5 ani. Se numea ”Cartea vieții mele”, dar avea un singur capitol. Pentru că, spunea Koljevic, fetița a decis să mai acumuleze puțină experiență de viață înainte de a începe capitolul al doilea. Am râs toți atunci, deși fiecare dintre noi eram la primele capitole din cărțile vieților noastre, fără să bănuim ce intrigă se țese în jurul nostru.

După ce am absolvit, l-am sunat pe Koljevic, pentru a-i mulțumi pentru tot ce m-a învățat: lumea poate fi cucerită prin lectură. Pe atunci, acest fel de gesturi față de un profesor implica o doză mare de curaj. Dar Koljevic, departe de a se arăta distant, m-a invitat la o plimbare pe malul râului Miljacka, pentru a povesti despre literatură. Pe traseu, și-a trecut mâna peste spatele meu și i-am simțit degetele ca niște cârlige incomode pe umăr, dat fiind că eram mult mai înalt decât el. Dar n-am spus nimic: el a trecut o barieră și eu nu voiam, pentru nimic în lume, să atenuez această apropiere”.

***

Viorel trăiește într-un concubinaj fericit cu poveștile, dintotdeauna. Mai întâi, i-au fost spuse. Apoi, a mai crescut și a început să le spună el altora. Ulterior, a început să le trăiască. Iar într-un final, să le scrie și apoi să le spună copiilor de toate vârstele care-s dispuși să-l asculte.

”Atitudinea asta față de povești mi-am format-o de mic, ascultând seara povești de la mama, de la frații mei. Nu aveam lumină electrică. De cum apunea soarele, intram în lumea poveștilor. Apoi, la rândul meu am spus povești. Când fiica mea era mică-mică, avea trei ani, îmi cerea să îi recit iar și iar “Moartea căprioarei” și “Mistrețul cu colți de argint” și de fiecare era la fel de emoționată, fără să înțeleagă mare lucru din sensul profund al acestor capodopere, abia de atingea epiderma lor narativă, dar ei îi plăcea să asculte, mie îmi plăcea să îi recit și asta ne era destul.

Nu mi-am pus niciodată problema dacă acele două poeme uriașe sau altele pe care i le recitam, toate conținând o poveste, erau potrivite cu vârsta ei pentru că mi se părea ‒ și mi se pare și acum – că poveștile nu au vârstă și nici vârsta ascultătorilor nu contează. Sunt poveștile doar pentru copii? Dar într-un fel anume suntem copii până murim, deci inima noastră rămâne deschisă. Unora le moare copilul din ei prea devreme și atunci mor și ei fără să-și dea seama”.
*

Totul a început de la acel punct aproape imperceptibil pe radiografie. ”Mă simțeam mereu obosit, cu simptome ciudate, fără apetit, aveam frisoane… În aprilie 2013 m-au trimis la analize și a apărut punctul acela. M-am proțăpit în fața medicului și i-am zis să nu mă ia pe ocolite, să treacă direct la subiect. Așa am aflat că am cancer”, rememorează Antonio.

Bărbatul îi povestește apoi ziaristului despre copilăria sa, din Olivenza, de plimbările sale cu bicicleta prin Salamanca, despre căsătoria cu iubirea vieții lui în anii 70 și de cariera sa de inginer naval, printre altele.

„Sorbitură cu sorbitură, își bea sucul. Și își bea viața.

– Nu-l bei pe tot?
– Nu.
– Dacă vrei, ți-l dau mai aproape.
– Mi-l iau eu, nu te deranja.
– Bine.
– Și așa trebuie să mi le facă pe toate. Să-mi curețe fructele, să mă spele, să mă scoată la plimbare, să mă ducă la baie… În doar o săptămână, am observat o curbă care coboară rapid. Dar, dintr-un motiv ciudat, tratez problema cu sportivitate. Pe mine mă ajută mult credința. Sper că, atunci când se va termina, voi găsi ceva pe deplin satisfăcător. Cred că Dumnezeu îmi dă putere. Pentru noi, credincioșii, e mai ușor: e ca și cum ai trece de o poartă. Credeam că-mi va fi frică, dar nu. Credeam că voi arde de nerăbdare, dar nici asta… Am decis să nu mă izolez. Ci să mă bucur de tot și de toți: de familie, de prieteni, de conversația asta… Când se termină ziua, simt că am trăit-o intens. Dar mă simt mai bine ca niciodată. Nu mă doare nimic. Simt multă liniște…”.

**

Aleksandr își amintește că, după acea plimbare ciudată cu Koljevic, pe malul râului, s-a angajat la Nasi Dani, o revistă din Sarajevo. În acea perioadă, Partidul Democrat al lui Koljevic era tot mai activ în viața publică. La conferințele de presă ale lui Karadzic, impregnate de discursuri rasiste și xenofobe, alături de el stătea, solemn, trupul pipernicit al profesorului de literatură, cu ochelarii săi ”fund de borcan”.

koljevic_

”Mereu mă apropiam de el pentru a-l saluta, crezând că încă împărtășim acea dragoste pentru cărți. ”Ține-te departe de toate astea. Rămâi la literatură”, m-a sfătuit într-o zi”.

***

Viorel nu crede că poveștile trebuie să ne învețe ceva. Căci rostul poveștilor nu trebuie să fie morala acestora, ci povestea în sine. Că învățămintele nu sunt obligatorii, că emoția descoperirii unul câte unul a ițelor care țes povestea e suficientă.

„Forța unei povești nu stă în personajele sale, ci în trăirile pe carele provoacă. Nu cred în justificările didactice, că un copil ar învăța ceva din povești. La școală, acea întrebare chinuitoare de la sfârșitul poveștii: “Ce învățăminte se desprind de aici?” cădea întotdeauna ca un ciocan, rupea vraja poveștii și mă speria. Dar cred cu tărie în trăirea poveștii. Copilul – chiar și cel din sufletul unui adult – accede mai ușor la emoția poveștii decât la învățămintele ei – care, cum zice și obsedanta întrebare, se desprind… și plutesc departe… ca niște obiecte pierdute în spațiu. Lucrul ăsta simplu îl afli când simți cum te strânge de mână copilul căruia îi spui o poveste, când copilul dintr-un adult scoate un deget mic, de rouă, prin ochii lui obosiți”.

*

”Tubul de oxigen bolborosește ca o tocană la foc mic. Morfina nu face zgomot, dar intră în fluxul său sanguin la fiecare patru ore”. Mâinile lui Antonio sunt pline de găuri de seringi. Și arată ca niște așchii vii. ”Cum e posibil să mor și să mă bucur atât de mult de lumina asta și de acești copaci? Spune tu, de ce trebuie să mori ca să te bucuri de astea?”, se întreabă bărbatul.

”Nu-mi place să fiu un sentimental, dar m-am trezit azi dimineață la 5:40 și m-am așezat pe marginea patului pentru a-l privi pe fiul meu Javier, care dormea pe canapeaua de alături. În întuneric. L-am privit așa o oră”, povestește Antonio, în timp ce timpul i se scurge printre degete.

”Pentru Antonio timpul are o conotație diferită. Ceas e doar un cuvânt din patru litere fără sens. Timpul e un val care vine și-ți dărâmă castelul de nisip pe care l-ai construit în câteva ore. Mereu timpul. Spune Antonio că îi lipsește timpul. Că el niciodată nu era omul să se trezească așa, cu noaptea în cap, dar acum o face. Când se îngână noaptea cu ziua, lui i se deschid deja ochii”.

În vară, a început sesiunile de chimioterapie. Punctul se făcuse pată. I se părea, însă, că e tot mai rău. ”Atunci m-am dus la doamna doctor: Blanca, eu nu am nicio obiecție. Dar dacă există foarte puține șanse să mă mai fac bine, eu nu vreau finalul ăsta”. Ea s-a simțit ușurată și i-a spus că chimioterapia, în acest moment, face mai mult rău decât bine. ”Am știut atunci, pe loc, că începea sfârșitul. Așa că am terminat-o cu chimioterapia. Am ajuns aici în octombrie. Aici nu vii să te faci bine. Aici vii pentru cel mai greu lucru dintre toate: să mori”.

**

Aleksandr a rămas în SUA, spre norocul său, după o vizită peste Ocean care se anunța scurtă. Dincoace, în Balcani, izbucnise un război absurd. ”Am văzut masacrele la televizor. Am văzut cum erau omorîți oameni care așteptau pașnic la cozi la pâine, am văzut cum au împușcat în genunchi un bărbat care încerca disperat să scape dintr-un camion cuprins de flăcări.

Și am văzut biblioteca din Sarajevo arzând. Din când în când, vedeam figura profesorului Koljevic în spatele lui Karadzic, care nega vehement tot ceea ce se întâmpla”.

S-a determinat ulterior că Karadzic, un poet, fie el și mediocru, și Koljevic, profesorul de literatură, ”Shakespeare-ul sârb”, au ordonat incendierea Bibliotecii. ”Diabolică ironie”, cum avea s-o numească Aleksandr peste ani.

”Din când în când, însuși Koljevic răspunea întrebărilor jurnaliștilor. Lua în derâdere orice referiri la lagărele de concentrare. În The Troubles We’ve Seen, documentarul lui Marcel Ophuls despre reporterii străini din războiul din Bosnia, apare Koljevic explicându-i într-o engleză impecabilă jurnalistului BBC că acele zgomote care se auzeau pe fundal (bombardamentele asupra orașului Sarajevo) erau în realitate parte a unui ritual prin care ortodocșii sărbătoreau Crăciunul. ”Sârbii fac asta din vremuri imemoriale”, a spus. Și a surâs, încântat, se pare, de ingeniozitatea sa fără scrupule. Ziaristul BBC a spus doar atât: ”Dar nu suntem nici măcar aproape de Crăciun”.

***

”Am îmbătrânit, dar încă îmi mai place să spun povești. Tot fără altă motivație decât lucrul în sine: pentru că îmi place să le spun și pentru că încă mai găsesc copii de toate vârstele cărora le place să le asculte. Poveștile mele de azi nu mai sunt cu zâne și cu Feți-Frumoși, ci îmbracă pielea umedă a realității care se naște clipă de clipă lângă noi”, scrie Viorel.

Realitățile, ca și pieile lor umede, sunt mai multe ca stelele de pe cer și ca firele de nisip de pe toate plajele lumii. Iar timp să le numeri pe toate nu ai. Nimeni nu are. Cu atât mai puțin să le povestești pe toate. Dar cine spune că trebuie să fim chiar Șeherezade?

*

Antonio a fost programat pentru 4 decembrie să-și reînnoiască actele de identitate. ”Nu știu dacă voi mai fi viu până atunci”, spune, lăsând de-o parte biografia reginei Isabel La Catolica, pe care o citește. Unei infirmiere îi amintește că i-a promis un dans, iar ziaristului îi povestește, în continuare:
”Am pijama nouă. Mă bucur de orice lucru. Nimeni nu se mai sperie când mă aude vorbind așa. Când le spun că mă bucur de toate. Când vorbesc despre moarte deschis, ca despre ceva ce nu e interzis. Poate mâine nu mai sunt, dar mi se oferă momente incredibile. Pierdem vremea cu prostii. Pe bune. Am început să le cer iertare tuturor. Mă enervează că am făcut lucruri greșite în viață. Să trăiești e mai puțin complicat decât credem. Și să mori”.

Lângă pat, lângă cartea începută, are și o sticlă de vin de La Rioja. ”Zâmbește, zâmbim, din nou confetile lui Antonio.

– Când pot, beau câte un deget de vin, la masă. Doar un deget. Trebuie să conservăm plăcerile până la final. Vreu puțin?

În cele din urmă închinăm niște vin. Până ne îmbătăm.

Cu apă”.

Bărbatul se bucură de cele câte mai poate. Chiar și de vizita devenită zilnică a jurnalistului: ”Deja pleci?”.

„Antonio respiră tot mai greu. Ca cicliștii aceia care pe măsură ce câștigă în altitudine, pierd din viteză. Dar strânge din dinți și pedalează mai departe.

Acum zece zile, când se simțea notabil mai bine, doamna doctor l-a privit în ochi și i-a pus o întrebare definitivă. ”Antonio, mai ai de adus ceva de acasă? Este nevoie să te întorci după ceva anume? Spune-ne acum”. I-am spus că nu. Atunci deja știi care e treaba cu întrebarea. Se va întâmpla aici. E bine: vreau să știți de o mie de ori ce bine îmi e, cât sunt de fericit.

Mi se duce viața. Simt cum se scurge. Dar am o dispoziție relativ bună. De multe ori mă întreb: Nu cumva sunt cam nesimțit?”.

Nu mai mănâncă, nu mai are poftă de mâncare. A pierdut opt kilograme în ultimele zile. ”Se hrănește cu îmbrățișări. Îmbrățișări mari și calde, rotunde, ca pâinile alea de țară tocmai scoase din cuptor.”

Un suflet cu miez. ”Sunt un privilegiat. Sunt mulți oameni în situații mai nasoale decât mine”, povestește Antonio. În spital sunt pacienți cu probleme mai mari și dureri atroce. El e liniștit. ”Am trăit bine. Am trei copii minunați, care mă adoră. O nevastă incredibilă. Iar aici, în spital, m-au tratat cum nu se poate mai bine. Toate astea mă relaxează”, spune bătrânul.

Dar zilele trec, iar Antonio mai are tot mai puțin de trăit: ”Le-am cerut să-mi reducă doza de morfină. Îmi dă o stare de somnolență, care nu mă lasă să gândesc lucid și am senzația că-mi răpește din puținele forțe pe care le mai am”.

S-a născut pe 4 noiembrie 1945, s-a căsătorit în 1973 și spune că a încheiat un ciclu. ”Sunt pe punctul de a începe altul”, anunță.

Reporterul își ia rămas bun: ”Mă întorc marți”. N-a mai apucat. Antonio a murit cu două zile înainte de termenul stabilit pentru o nouă întâlnire, în patul său de spital. A avut o ultimă dorință: să nu fie plâns. ”Nu vreau dramatizări. Mi-ar plăcea să fiu amintit ca o persoană bună, loială, generoasă. Absența este un cuvânt relativ. Voi fi pe aici, prin preajmă”.

Ziaristul rămâne cu o poveste de viață – și de moarte – care l-a marcat. În sensul bun. I-au rămas multe lucruri nelămurite. Dar și un regret: ”Antonio, nu am reușit ce mi-am propus. Să te fac să-ți schimbi ziarul”.

**

”Spre finalul războiului, profesorul Koljevic a căzut în dizgrația lui Karadzic și a fost îndepărtat din nucleul de la putere. Și-a dedicat timpul băuturii și din când în când scria reportaje pentru presa străină, vituperând despre injustițiile la care a fost supus poporul sârb și el însuși. În 1997 și-a zburat shakesperienii creieri. A trebuit să tragă de două ori: degetele lui lungi de pianist tremuraseră când au apăsat pe trăgaci”, mai scrie Hemon.

biblioteca_sarajevo

Incendiul din 1992 a distrus sute de mii de volume și incunabule. Alte câteva mii de cărți au putut fi salvate din flăcări. Astăzi, Biblioteca din Sarajevo – Ierusalimul Europei – a fost restaurată și fondul de carte a fost refăcut, în urma unei generoase donații a Qatarului.

***

Viorel continuă să spună povești. Și o va face cât timp va trăi. Ne reamintește iar: nu pentru învățăminte, ci pentru trăire.

”Povestea provoacă o stare. O trăiești într-un fel. Și această trăire te construiește într-un fel anume, nu învățămintele pe care le enumeri bucuros pentru o notă bună: asta, asta și asta. Lucrurile bune le înveți de la părinți și de la cei din jurul tău, nu de la Făt-Frumos. Vraja asta a poveștii, venind mereu peste tine, trăind-o mereu, te modelează așa cum apa șlefuiește piatra peste care curge: încet și definitiv. De această trăire formatoare mă tem că nu mai sunt capabili copiii crescuți fără povești. Nici de legătura tainică dintre povestitor și ascultător. Și nici de bucuria de a șterge pentru o clipă linia dintre vis și realitate.

Nu vi se pare că suntem o țară de oameni bătrâni? Să stingem lumina măcar o seară în România și să spunem povești”.

Lasă un răspuns