Acest text este un Guest Post semnat Mihai Mateaș aka ellunes
Țineți minte pancartele fanilor lui Poli Timișoara, cu ”Banat is not Romania”? Nu e așa că semănau cu cele ale fanilor Barcelonei cu ”Catalonia is not Spain”? Poate pentru că Banatul și Barcelona au mai multe în comun decât pare la prima vedere. De fapt, dacă nu s-ar fi opus capriciile istoriei, astăzi am fi putut avea în Banat un oraș numit Barcelona. Noua Barcelonă. Sau Nova Barcelona.
În 1683, al doilea asediu turc al Vienei a eșuat. A fost sfârșitul perioadei de expansiune a Imperiului Otoman în Europa. În 1699, odată cu Tratatul de la Karlowitz, turcii pierd în favoarea Imperiului Habsburgic mai multe teritorii, printre care și Banatul Timișoarei (acesta, obținut de austrieci 18 ani mai târziu). Regiunea, locuită de români și de sârbi, în general, era intens depopulată din cauza continuelor războaie purtate pe teritoriul său, fiind o zonă de graniță între imperii. Așadar, pentru autoritățile de la Viena începe repopularea Banatului. În deceniile următoare, în Banat se stabilesc germani, austrieci, italieni etc. Însă, în 1734, sosesc aici și circa 800 de spanioli (între care cei mai mulți catalani), care se stabilesc la Becicherecul Mare (Beckerek) – azi Zrenjanin -, deciși să înființeze în Banat Noua Barcelonă.
Cum au ajuns, însă, ibericii aici?
Între 1701 și 1713 a avut loc celebrul Război de Succesiune Spaniol, în care s-au confruntat, pe de o parte, Casa de Bourbon, Regatul Franței, Ducatul de Savoya, Bavaria, printre altele, respectiv Casa de Austria, sprijinită de Regatul Scoției, Regatul Marii Britanii, Prusia, Regatul Portugaliei, Provinciile Unite, de cealaltă parte. Primii au avut câștig de cauză, astfel încât susținătorii din Peninsula Iberică ai celei de-a doua tabere au fugit în exil, de teama represaliilor. Principatul Cataloniei și Regatul Valenciei s-au aflat printre aliații Casei de Austria așa că, după război, mulți catalani și valencieni au căutat refugiu la Napoli și în Sardinia, care aparțineau pe atunci austriecilor. După 20 de ani, însă, după ce Filip al V-lea a recâștigat pentru spanioli cele două provincii, exilații fideli Casei de Austria au fost nevoiți să fugă din nou. Au ajuns, astfel, la Viena.
Exilaților li s-a pus atunci la dispoziție un teren proaspăt al Imperiului, Banatul Timișoarei, unde li s-a dat dreptul de a-și ridica un oraș oriunde își doresc pe noul teritoriu cu capitala la Timișoara. Din cele 400 de familii care au primit acest drept, circa jumătate au decis să-l folosească, ajungând, cu cățel și purcel, în Banat. Aici, s-au decis să ridice, la Beckerek, un oraș pe care aveau să-l numească ”Noua Barcelonă”, întrucât numele original li se părea imposibil de pronunțat. Ca nume de rezervă, aveau Carlobagen.
Primii ”coloniști”, în 1734, au fost 325 de persoane, între care 100 de copii și un preot, scrie profesorul catalan Agusti Alcoberro, directorul Muzeului de Istorie al Cataloniei, în cartea sa ”La “Nova Barcelona” del Danubi (1735-1738). La ciutat dels exiliats de la Guerra de Successió”. Două noi valuri de emigranți aveau să sosească în anii următori. Așa se face că în 1736 existau 825 de spanioli în Becicherecu Mare.
Deși au elaborat deja planurile noului oraș (foto), care urma să devină Noua Barcelonă, spaniolii au întâmpinat probleme. Mai întâi că ibericii credeau că vin într-o zonă cu climă mediteraneană, ca cea de acasă. Plănuiau, deci, să trăiască din sericultură (creșterea viermilor de mătase) și cultivarea duzilor. Clima continentală găsită aici, însă, avea să le dea planurile peste cap. În plus, o altă problemă era faptul că noua comunitate de spanioli era formată din veterani de război, foști funcționari sau bătrâni lipsiți de cele mai elementare deprinderi civile sau pe care nu le-au mai practicat de decenii. Majoritatea nu se pricepea nici la agricultură, fiind vorba de orășeni, cetățeni ai Barcelonei. Se presupune că mai puțin de 10% dintre ei știau să lucreze pământul.
Canalul Bega, care lega Timișoara de locul ales de spanioli, străbătea o zonă mlăștinoasă, iar apa stătută și peștii care rămâneau, de multe ori, putrezind la soare, atunci când apele secau, răspândeau un miros căruia catalanii cu greu îi făceau față.
Dacă adăugăm la toate acestea faptul că turcii încă mai dădeau târcoale zonei, iar o epidemie de ciumă avea să reducă drastic numărul de membri ai noii comunități până la puțin peste 300 de persoane, nu e de mirare că proiectul Noii Barcelone a eșuat după doar trei ani.
Într-o bătălie cu turcii, lângă Timișoara, soldații austrieci, învingători, au luat ca pradă un steag otoman. Drapelul era plin de purici, însă, iar aceștia purtau bacteria pestei. În 1738, ciuma s-a răspândit în Pancevo, iar de acolo în Noua Barcelonă.
Cei 347 de spanioli rămași au decis să părăsească această zonă blestemată în 1738 și s-au refugiat din nou, care la Budapesta, care la Viena. Unii, se spune, puțini, au rămas în Timișoara, pentru a se bucura în continuare de ”pensia” de 132 de florini asigurată de Imperiu, întrucât nu aveau voie să beneficieze de ea în afara Banatului.
În urma catalanilor, în Banat au mai rămas doar pomii aduși și aclimatizați pe malurile Begăi, duzii, puternici și nostalgici.
