Acest text este un Guest Post, semnat Mihai Mateaș aka El Lunes
Doi bătrânei, unul mic, în baston – toc! toc! -, celălalt, mai înalt, cu mâinile la spate, aplecat în față, își târșâie picioarele în sincron, sporovăind despre politică și viața în alte timpuri. Strâng pașii mici unul lângă altul, mărunt, ca la fotbal în curtea școlii, când măsori ”3 metri” până în zid.
Înaintează greu, deși fac eforturi susținute. O doamnă, de vârstă apropiată, dar cochetă, cu haină de blană, se apropie de ei, schimbă câteva cuvinte pe ton potolit cu cel aplecat de spate, apoi se îndepărtează vioi. În urma ei se sparg de aerul rece și tare cuvintele: ”Ești prost!”. ”Ce-a zis?”, întreabă moșul care târa bastonul, toc! toc! ”Ești prost!”, mai sloboade o dată doamna în urma ei. ”Ei, ne mai certăm și noi, pe acasă”, îi explică cel mai înalt, care pare a fi soțul doamnei, amicului său. Apoi iuțește pasul, în urmărirea hainei de blană dintr-o epocă mai prosperă.
În urma sa, înaintând în același pas de țestoasă pornită în prinderea iepurelui, bătătorind asfaltul sub picioare mai vioi decât ar indica-o viteza de deplasare, bătrânul cu baston rămâne la fel de nelămurit. Toc! Toc! ”Ce-a zis?”. Nu mai are cine să-i răspundă. Doamna apucase să se arunce într-un autobuz zăbovind aglomerat în stație, lovindu-se ca la pinball de ușa care s-a închis ferm imediat în spatele ei.
Soțul doamnei se întoarce descumpănit în întâmpinarea prietenului său mai lent. Toc! Toc! ”Ce-a zis?”, insistă amicul. Își reiau locurile umăr la umăr și se angajează, la fel ca mine, în traversarea străzii. Semaforul pâlpâie agitat, zorindu-i pe ultimii metri. Mă grăbesc și eu, intrând chiar într-o depășire nesportivă a domnilor, prin lateralul soțului doamnei nărăvașe. ”Dă-o, bă, în pizda mă-sii!”, izbucnește domnul înalt, slobozind cu năduf – în lateral și puțin în față – o flegmă care se sparge în zeci de picuri albi în vântul care bate destul de tare. Particulele de scuipat o iau razna în bătaia vântului și câteva îmi aterizează pe față, pe frunte și pe mâini, chiar în momentul în care efectuam depășirea cuplului de seniori. Sunt reci, ca sufletul doamnei care-l rănise mai devreme, umede și lipicioase.
Mă opresc, ajuns pe trotuar, încremenit și, instinctiv, încep să-mi șterg fața cu mâneca hainei. ”Dă-o, bă, în pizda mă-sii!”, mârâi eu, mai mult înciudat decât iritat, ștergându-mă în continuare. ”Asta am zis și eu!”, exclamă moșul flegmatic, fără a încerca măcar să-și ceară scuze în vreun fel. Toc! Toc! ”Ce-a zis?”, mai apuc să aud în urma mea, în timp ce mă îndrept spre casă.
