Elena. Cronica unei vieți în desfășurare – 3

Citește partea 1

Citește partea a 2-a

Nu i-am spus niciodată că voi scrie despre ea, nu știa nimic despre intențiile mele, așa cum nici eu nu mai știam decât puține lucruri despre ea. Avusesem grijă, pentru a o proteja, să schimb toate numele, să ocultez datele, să ascund detaliile care ar putea-o deconspira. Cu toate acestea, după primele două părți din ”Elena. Cronica unei vieți în desfășurare”, am primit, din senin, un mesaj pe facebook:

elena_

A scăpat din apartamentul pus la dispoziție de Poliție după un an. Un an în care a fost din nou ca la închisoare, dar în care, din calitatea de martor protejat, a ajutat la condamnarea unora din clanul de proxeneți. Din păcate, au rămas suficienți, inclusiv ”peștii” cei mari, în libertate. Uneori, un avocat bun, niște prieteni și o mulțime de bani te pot salva de la orice. Elena nu avea nici bani și nici prieteni. Așa că întoarcerea ei la viața ”normală”, după acești ani, a reprezentat echivalentul eliberării în sălbăticie a unei căprioare născute și crescute în grădina zoologică. N-avea nicio șansă…

A reușit, încet-încet, să se pună pe picioare, totuși. Coșmarurile nu au dispărut, dar se răriseră, prieteni nu și-a făcut, dar cum era într-un oraș nou, n-a apucat să-și facă nici dușmani, iar asta o liniștea întrucâtva. A început să găsească și de muncă. La început, în baruri, ca chelneriță, sau la spălat vase. A început să facă și bani și a reînceput să trimită o parte din ei acasă. La scurt timp, l-a cunoscut pe el, pe Marcel. Era tot român, iar asta îi dădea un sentiment de familiaritate. Era un tânăr frumos, blond, golan și prieten cu paharul. Rarele momente în care nu era beat, era fumat sau se spărgea pe cocaină . În și mai puținele momente în care era, însă, lucid, a fost persoana care a nutrit sentimentele cele mai apropiate de afecțiune pentru Elena. În plus, avea o armă, un pistol, iar asta, spunea ea, i-a dat un sentiment de siguranță. Dacă o găseau, cel puțin simțea că cineva o va apăra.

Marcel nu era nici el ușă de biserică. Dar măcar ținea la ea. Sau, cel puțin, așa îi spunea. Banii ei, însă, au început să cotizeze, tot mai des, și la necesitățile lui Marcel. Băutura, țigările, uneori doza zilnică de droguri, erau cumpărate din banii Elenei. Marcel nu a avut niciodată un loc de muncă. Era un șmecheraș. Se ocupa cu mici găinării, mici furturi, mici ”combinații”, a căror amploare Elena nu a chestionat-o niciodată prea mult. Îi era suficient că avea pe cineva acasă, când se întorcea de la muncă, noaptea târziu, și care, chiar dacă duhnea a băutură, o îmbrățișa în somn…

elena12

Cu o viață cât de cât apropiată de una normală, cu un concubin, care i-ar fi devenit soț curând, dacă e să-i dăm crezare lui, Elena a simțit că e momentul să-și aducă și mama în Spania. Scăpa astfel de bătaia de cap a trimiterii unor sume tot mai mari de bani acasă, femeia putea avea grijă de gospodărie în grija ei, putea găti și deretica prin apartament din când în când și, vorba ceea, unde mănâncă două guri, mănâncă și a treia. În scurt timp, apartamentul cu două camere din orașul andaluz a devenit aproape un cămin. Dar banii din ospătărie erau tot mai puțini pentru necesitățile crescânde ale lui Marcel. Doza zilnică s-a transformat în dozele zilnice, băutura era insuficientă, iar țigările s-au scumpit. Mama sa îi amintea mereu că o ducea parcă mai bine acasă la ea, în Moldova, și simte că aici viața nu pare la fel de dulce. Și nici nu are pe nimeni cu care să mai lege o bârfă sau să dea de dușcă un pahar de vișinată. Și nici nu se găsește vișinată. Și, oricum, și dacă se găsea, ar fi cam scumpă. În plus, cei doi ”chiriași” se înțelegeau ca șoarecele cu pisica, în lipsa ei, iar noaptea, când ajungea acasă, Elena trebuia să-i asculte pe rând pârându-se unul pe celălalt. După 12 ore de muncă, urmau alte vreo două de înregistrat plângeri și abia apoi i se permiteau câteva ore de somn, înainte de a o lua de la capăt.

Marcel știa povestea de viață a Elenei și, la început, s-a arătat compătimitor și protector. Cu toate acestea, când banii au început să se împuțineze, iar ”combinațiile” nu-i mai ieșeau ca în alți ani, iubitul a căzut pentru prima oară de acord cu ”mama soacră”. Nici mai mult, nici mai puțin, cei doi i-au propus Elenei să-și schimbe slujba cu una mai bănoasă. ”Și, dacă tot ai făcut asta și făceai mulți bani, de ce nu te duci tu, Eleno, într-un club? Nu riști să fii arestată, cum riscă Marcel dacă va continua cu găinăriile, ești într-un loc păzit, într-un cadru organizat, o faci doar cu prezervativ și banii-s bani, Eleno. Și până la urmă, ce mare brânză, Carmen – uită-te la ea! – ce bine o duce! O dată nu s-a plâns. Ia nu mai fi tu așa sclifosită și gândește-te și la noi…”

elena13

Când nu știi cum arată deznădejdea, când ți se pare că cerul nu doar că a căzut pe tine, ca de atâtea alte ori, dar de data asta a făcut-o pe timp de furtună, cu nori negri și fulgere și trăznete și dumnezeii mă-sii de viață, pune-te în pielea Elenei. Ar fi preferat să se lase tăiată bucățele, mărunte-mărunte, să fie perpelită la foc mic, la lampă, și zvârlită în cel mai negru iad decât să redevină ”puta”. Dar Marcel i-a promis că va fi ceva temporar, că, uite, vor face niște bani, vor pune deoparte și se vor căsători apoi. În țară, în România, cu sute de nuntași, cu lăutari, cu chiote și veselie, cu daruri, tort de cinci etaje și rochie albă, de prințesă. Și el nu va fi gelos, pentru că știe că e ”doar muncă” și că pe el îl iubește și a lui va fi mireasă. ”Iar după ce ne vom lua, Elena, vom avea copii, mulți copii, poate trei, și vor avea ochii tăi, și zâmbetul tău, și vor fi deștepți și vom trăi ca în povești. Să ne luăm și noi o casă, acasă, la noi, să nu mai suferim printre străini, Elena!”.

Și mama – O, săraca mamă! – i-a spus cu lacrimi în ochi că îi va înțelege sacrificiul și nu o va judeca și oricum nimeni nu trebuie să știe, măi, mamă!, nici măcar Carmen, și e tot o chestie temporară, ”câteva luni, mamă, să scoatem și noi puțin capul”, iar apoi va fi soacră mică la nuntă și, uite, nu vezi că nici nu se mai ceartă cu Marcel, și se înțeleg, și au început chiar să caute nume pentru nepoți. Hai, mamă, încă puțin, și o să fie bine… Cu inima îndoită, Elena și-a depus demisia la barul la care muncea și, peste două săptămâni, a intrat într-un club de la marginea orașului, a lumii, a societății și a șoselei naționale și a cerut să vorbească cu patronul…

Citind povestea, Elena mi-a mărturisit că i-au dat lacrimile, din nou. Era și este povestea ei, dar în același timp nu era și nu este doar a ei. Și chiar dacă n-ar șterge, niciodată, nimic din viața ei, prefera să creadă că a rămas acolo, undeva, departe, îngropată… Dar vrea să se știe, lumea să afle că astfel de povești se întâmplă zi de zi, chiar și azi. Am rugat-o să scrie ea însăși câteva cuvinte, pentru Elena, pentru cei care-i citesc povestea și pentru cei care, citind-o, vor învăța ceva. Mi-a trimis, peste alte câteva nopți, un mail:

elena_mail

va urma

Lasă un răspuns