E una din întrebările / acuzele primite cel mai des de jurnaliștii sportivi. Ești stelist! Ești dinamovist! Ești antistelist! Ești rapidist! Și așa mai departe, la infinit! Mulți oameni au impresia că ai scris ceva doar pentru că susții o echipă. Nu-și pot imagina că pur și simplu știi sau crezi ceea ce ai scris sau spus. Nuuu, sigur te-a plătit cineva sau, în cel mai bun caz, ești orbit de dragostea pentru o anume echipă.

Sigur sunt și astfel de ziariști. Nu e nici pe departe o breaslă perfectă. Dar acum, de fapt în general pe blogul ăsta, vorbesc în nume strict personal.

Deci, cu ce echipă țin? Nu e un secret. Am spus-o de mai multe ori, dar tot primesc întrebarea regulat, așa că o scriu aici, poate mă ajută google să îi lămurească și pe alții de-a lungul timpului.

Ar trebui să fie și simplu de dedus cu cine țin. Fiind născut în Timișoara, ceea ce e oarecum ușor de aflat, nici nu-mi pot închipui că aș putea ține cu altă echipă decât Poli. Atât, Poli, pentru noi nu e necesar să adaugi ”Timișoara” la nume, iar particule ca ACS, ASU, FCU, AEK chiar nu există.

Nu îmi pot imagina ca, mai ales într-un oraș mare, cu tradiție, inclusiv fotbalistică, să susțin altă echipă. Nu neg dreptul fiecăruia de-a ține cu cine vrea, dar eu nu pot suferi pur și simplu pentru altă echipă, nu mă pot bucura la fel pentru altă echipă.

Am mers pentru prima oară pe stadion la Poli. Îmi aduc aminte perfect cum la pauza meciurilor schimbam, împreună cu tatăl meu, locul unde stăteam în tribună ca să vedem mai bine ”unde dă Poli gol”. Stăteam la marginea tribunei, aproape de peluză. Pentru meciul cu Real Madrid am fugit de la școală.

Apoi, când am mai crescut, am ajuns în peluză. După ce am trăit acolo, cum aș mai putea ține cu altcineva? Erau vremurile romantice, în care peluza sud de la Timișoara NU înjura adversarul! Trivialitățile, obscenitățile galeriei la adresa cluburilor rivale erau realmente interzise! Cine încerca să direcționeze galeria spre astfel de scandări era sancționat! Pare incredibil, dar așa era! Ne mândream cu respectul față de adversar și civilizația. De fapt, mă mândresc și acum. Sigur că, individual, oamenii mai înjurau, de supărare, nervi, bucurie, că doar eram pe stadion, dar galeria nu înjura! Chiar și în marile meciuri se striga cel mult ”Ae, ao, să moară Dinamo!”

Țin minte și primele eșarfe făcute de CVUCS. Și primele tricouri speciale. Și hanoracele portocalii. Și fumigenele incredibile. Și scandările pe care le exersam în sălile de la Politehnică în ședințele săptămânale. Și deplasările cu autocare ce se stricau la jumătatea drumului. Sau cu trenuri fără bilet. Și mândria cu care pășeam în alte orașe cântând. Cum aș putea ține cu altcineva?!

Țin minte de parcă ar fi fost ieri cum am venit cu șase ore înainte de meci la celebrul Poli – Dinamo din 12 aprilie 1997. Lipisem afișe ale galeriei prin oraș. Cred că mai am unul pe acasă. Coregrafia a ieșit impecabil, am avut artificii, majorete, fumigene, petarde, tot arsenalul. Mă trec fiorii când mă identific în imaginile de atunci cu steagul Fiorentinei, primit de la un bun prieten și găurit cu o țigare. Pe gard scria cu litere de-o șchioapă: ”Prezenți, astăzi, aici, doar pentru onoarea Timișoarei!”

Știu că nu mă vedeți, dar eu știu exact care sunt. A fost vârful care a anunțat dezastrul. Echipa a retrogradat în anul acela, în care bătea Steaua și Dinamo cu 3-0 la Timișoara.

Și practic de atunci nu mai există Poli. Tehnic a mai existat o vreme, mai lungă sau mai scurtă, depinde pe cine întrebi. Au fost însă ani chinuiți, în care am rupt bilete pe la porți ca să ajutăm clubul să mai facă bani. Pentru mine, de atunci nu mai există. Chiar dacă știu și acum prima cronică scrisă, cu o emoție greu de descris, în Fotbal vest la un meci Poli – ASA chiar în acea perioadă. Cronică de copil naiv, dar ce senzație am trăit! Apoi am crescut, ca ziarist, la Radio Timișoara, într-un mediu condus de Nicolae Secoșan în care ”Poli” era aproape o religie.

Cât de greu a fost să urmărim umilințe cu echipa de juniori pe teren și înfrângeri la scoruri astronomice! Darmite să le transmitem la radio! Ne mai ascundeam după bălăriile crescute ca-n junglă în tribună. Dar am spus și atunci tot ceea ce credeam și/sau știam! Am trăit și primul loc cumpărat, prima pată neagră din continuitatea echipei. L-am trăit și pe Zambon la echipă. Dar tot cu Poli am ținut și atunci, chiar dacă unii deja nu mai credeau. Aveau impresia că trebuie să fiu suporter și când scriu.

În 2002, echipa a renăscut. Eram ziarist, nu mai mergeam în peluză. Dar nu era Poli. Acum o știu, atunci am ignorat lucrul ăsta. Sincer, regret că Timișoara a acceptat o echipă care nu era a ei. Dar atunci am înțeles. Era un dor de Poli care a orbit rațiunea. S-au umplut stadioane cu 3-4 ore înainte de meciuri, s-a cântat în ploaie la 1-8, s-au bătut recorduri de asistență!

Am ținut și cu Poli AEK. Dar eram ziarist. Și lucram la Timișoara, deci scriam mai ales de Poli. Mulți n-au înțeles cum țin cu Poli, dar scriu uneori ”de rău” de Poli. Am pus ghilimele. Nu scriam ”de rău”. Scriam adevărul. Am fost și interzis la Poli atunci prima oară. Asta deși la un moment dat lucrasem la club, cu Toni Doboș, ne cunoșteam. Dar era greu de înțeles că eram, sau măcar încercam să fiu, obiectiv.

Am ținut cu echipa și în perioada Marian Iancu. Dar și atunci am fost interzis, de mai multe ori. Iancu a reușit performanța să-mi interzică accesul la un meci la Amsterdam! Mă rog, am intrat la meci, dar el a încercat! Tot pentru că scriam ”de rău”. Cred și acum că a pierdut ”pe bune” licența, doar că ar fi meritat și alții să o piardă. Cred că a făcut mai mult rău decât bine la Timișoara. Cred că și peluza s-a schimbat în timp, în rău. Contează însă mai puțin acum.

A venit falimentul.

Acum, au apărut două Poli. ACS și ASU. Niciuna nu e Poli de fapt. Poli nu mai există. Eu tot cu ea țin. Îi respect pe mulți de la ACS, îi cunosc personal pe mulți, sunt super-profesioniști și caractere deosebite. Levi, Tim, Alexa, Bălace sunt doar câteva nume care îmi vin în minte rapid, să mă scuze ceilalți. Îl știu și pe doctor, și pe masor, pe mulți, dar le-am spus-o deschis: Recaș nu e Poli! Nu mă mai păcălesc încă o dată, gata, m-am învățat minte. Nici ASU nu e Poli. Îi apreciez enorm pe fanii care încearcă să construiască ceva acolo de la zero. Cu unii am fost împreună în poveștile de la începutul acestui text. Dar știu și ei că nu sunt Poli.

Am plecat de opt ani din Timișoara. Suficient pentru ca și mulți de acolo să se întrebe cu cine țin! Și ei, ca și alții, au impresia că deduc cu cine țin din ceea ce scriu sau spun, ”de bine” sau ”de rău”, despre vreo echipă. Aiurea, niciodată n-am scris în funcție de asta, există dovezi suficiente. Cea mai la îndemână e însă cea clasică: steliștii mă acuză că sunt dinamovist și viceversa!

Acum, când mi-e mai greu ca oricând ca suporter, mi-e însă mai ușor ca oricând ca ziarist: echipa cu care țin nu mai există! Deci nu trebuie să-și facă nimeni griji că sunt subiectiv. Nici măcar cei care mă pot bănui ”anti” echipa lor, prin prisma că țin cu Poli, nu au argumente: vârful suținerii mele pentru Poli a fost, cum spuneam, atunci când era interzis să ne jignim adversarii, inclusiv în peluză.

Când va renaște Poli, mai vedem. Poate nu voi mai fi ziarist și discuția nu va mai exista. Până atunci, mai țin cu Real Madrid. Dar, oricât aș vrea, mi-e imposibil să sufăr sau să mă bucur ca la Poli.