Colegul de rând din zborul de Sevilla

Martie 2006. Probabil singura deplasare pe care am făcut-o, în vreo 15 ani de presă, la un meci oficial în avionul unei echipe. Steaua juca la Sevilla cu Betis. Nu mai știu cum de am mers cu ei în avion, dar cred că au avut locuri și ziariștii și-au putut plăti biletele de avion. Mă rog, nu asta contează atât de mult. Țin minte însă că nu doar am călătorit cu avionul echipei, cu jucătorii, ci am nimerit chiar pe același rând cu doi dintre fotbaliști. Asta e, în vremea aia nu părea ceva așa ieșit din comun ca ziariștii să meargă cu echipa, așa cum la Real Madrid nu e nici azi ceva ieșit din comun. Eu am stat la geam, ei s-au așezat, fără probleme, la mijloc și la culoar.

Nu mă ocupam de Steaua. Mă știam personal cu doar câțiva dintre jucători și cu antrenorul Olăroiu. Cu majoritatea însă nu aveam texte, așa că nu mi-am făcut planuri că-mi voi petrece zborul dialogând cu cei doi ”vecini” de rând. Mă simțeam chiar oarecum intrus între ei, dar asta e, așa se nimeriseră locurile. La un moment dat, unul dintre ”coechipieri” scoate un Playstation portabil. Sau amândoi, nu mai știu. Trag cu coada ochiului, jenat, știu că nu-i frumos, dar jocurile video sunt plăcerea mea vinovată, de care nu mai am timp. Nu văzusem PSP până atunci și mă rodea să îl încerc, dar n-am zis nimic. Doar am tras cu ochiul.

”Vrei să încerci?”, am auzit dintr-o dată. Nici n-am știut ce să zic. Evident că îmi doream. Dar cumva mă surprindea – știu, sunt nedrept, asta e! – bunul simț al unor fotbaliști. Dar am încercat. După care am vorbit aproape tot zborul, despre jocuri și nu numai. De parcă aveam lângă mine prieteni de-o viață, cel puțin așa simțeam eu, deși vorbeam prima oara și, până acum, ultima cu ei, cel puțin în afara meseriei. A fost momentul ăla în care descoperi absolut neașteptat că ești pe aceeași lungime de undă cu cineva.

Probabil vă așteptați ca povestea să fie mai spectaculoasă. Nu e. E senzațional de banală și tocmai de aceea îmi face atât de mare plăcere să mi-o amintesc. Posibil ca ei să nici nu-și mai aducă aminte de ea, nu cred că li s-a părut ceva deosebit, au fost naturali. Tocmai de aceea însă pentru mine amintirea e vie la atâția ani distanță. Rar, prea rar, am ocazia să-i cunosc pe fotbaliști ca oameni. Mai mult, cu unii dintre ei probabil nici n-aș avea ce să vorbesc în afară de fotbal. Cu Lovin și Neșu am vorbit un zbor întreg până la Sevilla. N-am apucat să le mulțumesc.

La mulți ani, Mihăiță! Dacă-ți mai aduci aminte, sunt colegul de rând din zborul spre Sevilla! Mă găsești în Gamecenter pe Iphone 🙂 Din păcate, apreciem prea rar întâmplările… normale și uneori ne dăm seama prea târziu cât sunt de fapt de importante…

Sursa foto: Mediafax. Fotografia e chiar de la plecarea în acea deplasare, la aeroportul Băneasa. Becali a venit, a făcut circ în sala de așteptare, dar nu mai știu dacă a urcat în același avion. N-a stat lângă mine 🙂

STEAUA - BETIS

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.