Când învățăm să și câștigăm românește?

Dacă suntem sinceri cu noi, majoritatea trebuie să recunoaștem că după meciurile din grupă n-am crezut că naționala de handbal mai poate realiza ceva la Mondial. Atunci nu erau “fetele mondiale”, ci încă o generație pierdută. Sau ratată, după duritatea fiecăruia.

Nici nu trebuie să ne fie jenă să recunoaștem asta. Naționala merita criticată pentru meciurile din grupă la fel cum merită aplaudată pentru victoriile ulterioare. Sigur, unii au sărit calul în ce privește critica. Unii poate s-au pripit cu pesimismul, în general e bine să aștepți finalul înainte să dai verdictul. Majoritatea însă chiar așa a crezut, sincer – că nu se poate mai mult! Și, pe bune!, nu mi se pare de condamnat asta. Ne-am minți să fim altfel.

Prietenii cu care am urmărit meciul cu Danemarca nu credeau nici în minutul 60 că putem câștiga. “O să vedeți, pierdem românește”, “Luăm gol pe final ca românii”, “Ratăm 7 metri și pierdem în prelungiri, așa suntem noi” am auzit de la ei în acele minute agonizante. De data asta m-am găsit în minoritatea care credea că poți și câștiga românește, dar îi înțeleg pe prietenii mei și sunt sigur că sunt mulți, foarte mulți care au gândit exact ca ei, chiar dacă acum nu e momentul să recunoască asta. Mă păcălisem îniantea meciului cu Brazilia crezând că nu putem să batem, așa că am crezut până la capăt apoi cu Danemarca. Unii însă nu cred nici acum că am câștigat. Și cum am câștigat! Poate de-acum vom avea expresia „am câștigat românește”. Au reinventat-o fetele de la handbal aseară, poate, încet-încet, învățăm să o refolosim. Până acum puțini credeau posibil așa ceva.

Asta văzusem, asta ne arătaseră fetele, că nu putem mai mult, de unde să știm că există atâtea rezerve absolut incredibile? Ne trebuie victorii ca să credem în noi înșine mai mult, asta e realitatea și e firesc să fie așa. Am să risc să spun că o mică-mică parte din aceste rezerve a fost scoasă la iveală chiar de criticile generale de după înfrângerile din grupă, mi-a părut și o excepțională răbufnire de orgoliu, dar asta contează mai puțin acum.

Mai mult, inclusiv cei care au criticat inițial naționala cred că au dreptul acum să se bucure. Și să felicite naționala. Ce e rău în asta? Ce e rău în a critica atunci când e de criticat și a lăuda atunci când e de lăudat, repet, câtă vreme totul e civilizat. Probabil că vom fi cu adevărat campioni când vom înțelege cu toții și asta.

Da, am criticat naționala în grupe! Da, am țipat de bucurie cu Brazilia și Danemarca! Le aplaud acum pe jucătoare pentru două meciuri cum n-am mai văzut. După semifinală și finală le voi aplauda din nou, iar dacă le voi critica o voi face pentru că îmi pasă! Asta e cel mai important, că ne pasă (din nou) de handbal, de sport, de România! Să fim alături de fete nu înseamnă doar să le lăudăm, inclusiv la înfrângeri.

După o asemenea victorie cu Danemarca să te bucuri spunând “Să văd ce mai zice Tadici acum!” e la fel de greșit precum exagerările lui Tadici. După o asemenea victorie e nepotrivit să-i arăți cu degetul pe cei care se bucură (doar) acum. Critica nu înseamnă lipsa susținerii.

E în logica sportului – victoria înseamnă bucurie, eșecul vine cu suferința, care se manifestă divers, uneori poate nepotrivit. E prea frumos momentul să fim supărați că ne bucurăm mai mulți.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.